Parodontita (parodontoza): simptome și tratament

Parodontita este o inflamație cronică a țesuturilor care țin dintele în os — gingie, ligament și os alveolar. În limbajul de zi cu zi este numită adesea „parodontoză”, mai ales atunci când dinții au început deja să se miște. Este o boală frecventă: forma severă afectează aproape unu din cinci adulți la nivel global, adică peste un miliard de persoane (OMS, Global Oral Health Status Report, 2022). Vestea importantă este că evoluția ei poate fi oprită atunci când este prinsă la timp. Pierderea de os și de atașament deja produsă nu se reface complet, dar boala poate fi adusă sub control, iar dinții afectați pot fi păstrați ani buni. De aceea diagnosticul precoce și un plan de tratament corect fac diferența între un dinte salvat și unul pierdut.

Ce este parodontita?

Parodontita este o boală inflamatorie cronică a parodonțiului — ansamblul de țesuturi care înconjoară și susțin dintele. Pornește de la o inflamație a gingiei provocată de bacteriile din placă și, la persoanele susceptibile, se extinde în profunzime: afectează fibrele care leagă dintele de os și, treptat, osul însuși. Rezultatul este o pierdere de „atașament” — legătura dintre dinte și structurile care îl țin pe loc — și apariția unor spații adânci între gingie și dinte, numite pungi parodontale.

Spre deosebire de o carie, care afectează un singur dinte, parodontita este de obicei o boală a întregii guri, cu zone mai afectate și zone mai puțin afectate. Evoluează lent, adesea fără durere, ceea ce explică de ce mulți pacienți ajung la medic abia când dinții încep să se miște.

Ce structuri sunt afectate?

Parodonțiul are patru componente, iar parodontita le afectează în lanț:

Pe măsură ce osul și ligamentul se pierd, dintele are din ce în ce mai puțin de ce să se țină. Când pierderea depășește un anumit prag, apare mobilitatea, iar în stadii avansate dintele poate fi pierdut sau trebuie extras.

Parodontită sau parodontoză: care este termenul corect?

Termenul medical corect astăzi este parodontită. „Parodontoză” este un cuvânt intrat în limbajul comun și folosit frecvent de pacienți, mai ales pentru formele avansate, cu retracții gingivale și dinți mobili.

Diferența are o explicație istorică. În trecut se folosea termenul „parodontoză” pentru a descrie o presupusă formă degenerativă, neinflamatorie, a bolii. Cercetările ulterioare au arătat că boala este, în esența ei, un proces inflamator declanșat de bacterii la un organism susceptibil. Clasificarea internațională actuală, adoptată în 2017 de Federația Europeană de Parodontologie și Academia Americană de Parodontologie, folosește un singur termen — parodontită — și o descrie pe stadii (I–IV) și grade de progresie (Papapanou et al., 2018).

Cum apare boala parodontală și care sunt cauzele?

Boala parodontală urmează, în general, o secvență previzibilă, dar nu toată lumea parcurge toți pașii:

• placa bacteriană se acumulează la limita dintre dinte și gingie
• gingia se inflamează, se înroșește și sângerează (gingivita)
• dacă placa nu este îndepărtată zilnic și se depune tartru sub marginea gingiei, inflamația persistă
• la persoanele susceptibile, inflamația coboară în profunzime și începe să afecteze ligamentul și osul — momentul în care gingivita devine parodontită
• se formează pungile parodontale, greu de curățat acasă, iar procesul se autoîntreține

Cauza directă a bolii este placa bacteriană (biofilmul) de la marginea gingiei. Viteza și severitatea cu care boala progresează depind însă de factori care modifică răspunsul organismului:

• Igienă orală insuficientă — periaj incomplet, lipsa curățării interdentare, controale rare
• Fumatul — unul dintre cei mai puternici factori de risc modificabili; fumătorii au un risc de parodontită de aproximativ 2,5–4 ori mai mare decât nefumătorii (Leite et al., 2018); fumatul maschează sângerarea și reduce răspunsul la tratament
• Diabetul zaharat dezechilibrat — relația este în ambele sensuri: diabetul agravează parodontita, iar parodontita netratată îngreunează controlul glicemiei (Sanz et al., EFP–IDF, 2018)
• Factori genetici și istoric familial de dinți pierduți de tineri
• Istoricul personal de boală parodontală — risc mai mare de reactivare
• Anumite condiții și medicamente — stres cronic, unele boli imune, medicamente care reduc saliva sau produc creșteri gingivale
• Factori locali care fac igiena dificilă — obturații debordante, coroane prost adaptate, înghesuiri dentare

Care sunt simptomele parodontitei?

Parodontita este adesea tăcută la început. Pentru că nu doare, simptomele sunt frecvent puse pe seama vârstei sau ignorate.

Gingii inflamate

O gingie sănătoasă este roz, fermă și aderentă la dinte. În boala parodontală devine roșie sau violacee, se umflă și își pierde aspectul ferm.

Sângerare gingivală

Sângerarea la periaj, la folosirea aței dentare sau spontană este unul dintre cele mai timpurii semne. Nu este normală și nu trebuie să devină un lucru „cu care te obișnuiești”. O gingie sănătoasă nu sângerează la un periaj corect.

Gingii retrase

Retracția gingivală înseamnă că marginea gingiei s-a deplasat spre rădăcină, expunând o parte din ea. Dinții par „mai lungi”, pot apărea sensibilitate la rece și spații între dinți.

Pungi parodontale

Punga parodontală este spațiul adâncit dintre dinte și gingie, acolo unde atașamentul s-a pierdut. Nu se vede cu ochiul liber — se măsoară cu o sondă parodontală — și este, în același timp, un simptom și un „rezervor” de bacterii care întreține boala.

Respirație neplăcută

Halitoza persistentă, care nu dispare după periaj sau apă de gură, poate proveni din bacteriile și resturile din pungile parodontale. Nu este singura cauză, dar este una frecvent trecută cu vederea.

Mobilitate dentară

Când osul și ligamentul s-au pierdut suficient, dintele începe să se miște. Pot apărea și migrări ale dinților (spații noi, schimbarea mușcăturii). Mobilitatea este un semn de boală avansată.

Gingivită sau parodontită: care este diferența?

Diferența esențială este una singură: gingivita este reversibilă, parodontita nu este complet reversibilă. În gingivită, inflamația este limitată la gingie, iar dacă placa este îndepărtată, gingia revine la normal. În parodontită, inflamația a produs deja o pierdere de atașament și de os — acea pierdere poate fi oprită, dar nu se reface singură.

Cum se diagnostichează parodontita?

Diagnosticul de parodontită nu se pune „din privire” și nici doar de pe o radiografie. Se pune printr-o evaluare clinică structurată, completată de imagistică.

Consultația clinică

Medicul discută istoricul medical (fumat, diabet, medicamente, istoric familial), examinează gingiile, depunerile de placă și tartru, verifică mobilitatea dinților și modul în care se închid.

Sondarea parodontală

Cu o sondă gradată subțire, medicul măsoară, în mai multe puncte în jurul fiecărui dinte, adâncimea șanțului sau a pungii și nivelul la care se prinde gingia de dinte. Se notează și dacă apare sângerare la sondare — un indicator de inflamație activă. Sondarea este manevra centrală a diagnosticului parodontal.

Măsurarea pungilor

Un șanț sănătos are de obicei până la 3 mm, fără pierdere de atașament. Valorile mai mari, mai ales însoțite de sângerare și de pierdere de atașament, indică parodontită și îi arată severitatea.

Parodontograma

Parodontograma este „harta” completă a măsurătorilor — adâncimi de sondare, retracții, sângerare, mobilitate — notate pentru fiecare dinte. Servește la diagnostic, la planificarea tratamentului și la compararea în timp: la reevaluare, o nouă parodontogramă arată obiectiv dacă boala s-a stabilizat.

Investigațiile imagistice

Radiografiile (retroalveolare, panoramică și, în cazuri selectate, CBCT) arată nivelul osului și tiparul pierderii osoase. Imagistica completează examenul clinic, nu îl înlocuiește: o radiografie nu spune dacă boala este activă acum și nici cât de adânci sunt pungile.

Cum se tratează parodontita?

Tratamentul se face pe etape, iar planul depinde de stadiul bolii, de câți dinți și câte zone sunt afectate și de profilul de risc al pacientului. Ghidurile europene actuale descriu o abordare „în trepte”, în care fiecare etapă este urmată de o reevaluare înainte de a trece la următoarea (Sanz et al., EFP S3 Clinical Practice Guideline, 2020).

Controlul biofilmului și igienizarea profesională

Prima etapă vizează cauza: instruirea și adaptarea tehnicii de igienă la domiciliu, îndepărtarea profesională a plăcii și a tartrului supragingival și abordarea factorilor de risc — în primul rând renunțarea la fumat și controlul diabetului. Fără această bază, orice tratament ulterior are rezultate slabe.

Tratamentul subgingival

Etapa a doua se ocupă de ce este sub gingie. Instrumentarea subgingivală înseamnă curățarea mecanică a suprafețelor radiculare din interiorul pungilor, cu instrumente manuale și/sau cu ultrasunete, sub anestezie locală, pe una sau mai multe ședințe.

Chiuretaj / instrumentare subgingivală

„Chiuretajul subgingival” este termenul folosit frecvent pentru această curățare în profunzime a rădăcinii și a peretelui pungii. Scopul nu este „răzuirea” gingiei, ci decontaminarea suprafeței radiculare, astfel încât gingia să se poată reatașa cât mai aproape de dinte.

Tratamentul chirurgical

Dacă, la reevaluare, rămân pungi profunde active, se poate recomanda o intervenție chirurgicală parodontală. Prin acces direct, medicul curăță zonele pe care instrumentarea „închisă” nu le-a putut rezolva și, în funcție de situație, remodelează țesutul sau folosește materiale care favorizează regenerarea osului în anumite tipuri de defecte. Se recurge la chirurgie doar când este justificată de rezultatul etapelor anterioare.

Grefele gingivale

Când retracțiile sunt importante — sensibilitate, risc de progresie, aspect estetic deranjant — se poate interveni cu o grefă gingivală, prin care se aduce țesut pentru a acoperi rădăcina expusă sau a îngroșa gingia subțire.

Se vindecă parodontita?

Răspunsul scurt: parodontita nu se vindecă în sensul revenirii la starea de dinainte de boală, dar se poate controla și stabiliza pe termen lung. Este util să separăm câteva noțiuni:

• Controlul bolii — oprirea inflamației active (pungile se reduc, sângerarea dispare, boala nu mai progresează); realizabil la majoritatea pacienților
• Stabilizarea — menținerea acestui rezultat prin mentenanță regulată
• Regenerarea — refacerea parțială a osului și a atașamentului, posibilă doar în anumite tipuri de defecte și cu tehnici specifice
• Monitorizarea — prinde din timp o eventuală reactivare

Cât durează tratamentul parodontitei?

Nu există o durată standard. Tratamentul activ — igienizare, instrumentare subgingivală, eventual chirurgie — se întinde, de regulă, pe câteva săptămâni până la câteva luni, în funcție de numărul de zone afectate și de răspunsul la fiecare etapă.

1. Etapa activă Una sau mai multe ședințe de igienizare și instrumentare subgingivală, în funcție de extinderea bolii.
2. Reevaluarea De obicei la 6–8 săptămâni după instrumentare, cu o nouă parodontogramă care arată obiectiv răspunsul la tratament.
3. Proceduri suplimentare Dacă e cazul: chirurgie parodontală sau grefe gingivale pentru zonele care nu au răspuns la tratamentul nechirurgical.
4. Mentenanța pe termen lung La intervale personalizate, frecvent la 3–4 luni, pe termen nedefinit — aceasta este partea din tratament fără de care rezultatul nu se păstrează.

Cât costă tratamentul parodontal?

Costul nu poate fi dat corect „la telefon”, pentru că depinde de cât de extinsă și de avansată este boala. Un deviz real se face după consultație și parodontogramă. Elementele care influențează costul sunt:

• severitatea bolii — stadiul I–II se rezolvă frecvent nechirurgical; stadiul III–IV poate necesita chirurgie
• numărul de zone tratate
• tipul procedurilor — instrumentare subgingivală, chirurgie de acces, chirurgie regenerativă, grefe
• investigațiile
• mentenanța ulterioară, care face parte din tratament

Cel mai bun mod de a estima costul este o evaluare de parodontologie, în urma căreia primești un plan cu etape și prețuri. Programează o evaluare la parodontologie Galați.

Ce se poate întâmpla dacă parodontita nu este tratată?

Netratată, parodontita tinde să progreseze — nu neapărat constant, ci în episoade de activare. În timp, consecințele posibile includ:

• adâncirea pungilor și inflamație cronică
• retracții gingivale și expunerea rădăcinilor
• apariția sau agravarea mobilității
• migrări ale dinților și modificarea mușcăturii
• episoade de abces parodontal
• în final, pierderea unor dinți sau necesitatea extracției lor

Boala parodontală este considerată principala cauză de pierdere a dinților la adulți la nivel mondial. În plus, inflamația parodontală cronică este asociată statistic cu un control mai dificil al diabetului și este studiată în legătură cu sănătatea cardiovasculară (Sanz et al., EFP/WHF, 2020).

Parodontita și implanturile dentare

Un pacient care a avut parodontită poate beneficia de implanturi dentare, dar cu două condiții: boala să fie stabilizată înainte, iar mentenanța să fie respectată după. Țesuturile din jurul unui implant se pot inflama la fel ca cele din jurul unui dinte — afecțiunea se numește periimplantită — iar istoricul de parodontită este un factor de risc recunoscut pentru ea.

Ordinea corectă este: întâi controlul parodontitei pe dinții rămași, apoi planificarea implanturilor, apoi un program de îngrijire comun.

Parodontita și aparatul dentar

Tratamentul ortodontic este posibil la un pacient cu parodontită, dar numai pe un parodonțiu sănătos sau adus în stare stabilă. Aplicarea de forțe ortodontice pe o boală parodontală activă poate accelera pierderea de os.

Ordinea este aceeași: întâi se tratează și se stabilizează parodontita, apoi se începe ortodonția, cu forțe ușoare, igienă riguroasă și monitorizare parodontală pe tot parcursul. În unele situații, mișcarea ortodontică a dinților migrați chiar ajută la refacerea unei arhitecturi mai ușor de întreținut.

De ce este importantă mentenanța parodontală?

Mentenanța parodontală este partea din tratament fără de care rezultatul nu se păstrează. După etapa activă, biofilmul se reformează în câteva luni în zonele greu accesibile, iar la un pacient cu istoric de parodontită acest lucru poate reactiva boala.

Ședințele de mentenanță — evaluare, măsurători de control, îndepărtarea depunerilor, reinstruire — se programează la intervale personalizate, frecvent la 3–4 luni. Pacienții care respectă mentenanța își păstrează dinții semnificativ mai bine decât cei care o abandonează.

Când trebuie să mergi la parodontolog?

Merită o evaluare de parodontologie dacă recunoști unul sau mai multe dintre următoarele:

• sângerări gingivale care persistă de câteva săptămâni, în ciuda unui periaj corect
• gingii umflate, roșii sau sensibile în mod repetat
• gingii care par să se retragă, dinți care „par mai lungi”, sensibilitate la rece pe zone noi
• respirație neplăcută persistentă, fără o cauză evidentă
• senzația că un dinte se mișcă sau că mușcătura s-a schimbat
• spații noi apărute între dinți
• un diagnostic anterior de boală parodontală, chiar dacă „nu te mai deranjează”
• recomandarea medicului dentist sau a altui specialist de a consulta un parodontolog

Întrebări frecvente despre parodontită și parodontoză